Consumismul: între abundenţa de lucruri şi precaritatea sinelui

Societatea românească a devenit, după ’89 şi într-un interval extrem de scurt, una de consum. Există pretutindeni în jurul nostru dovezi incredibile ale consumului şi abundenţei, rezultate din multiplicarea produselor, a serviciilor. Abundenţa, belşugul par a fi noile valori care ne dinamizează societatea. Ne-am lăsat seduşi şi ne-am abandonat cu voioşie consumului, renunţând la orice rezistenţă, nu numai faţă de consumul propriu-zis (care nu e, desigur, în sine condamnabil), ci mai ales faţă de suveranitatea lui, faţă de exclusivitatea lui. Muncim ca să consumăm – de la produsele de subzistenţă, de educaţie, formare profesională, recreere, până la cele de lux. Şi, cu cât consumăm mai mult, cu atât ne dorim şi mai mult: ce e mai nou, ce e de mai bună calitate, ce e mai altfel, mai special. Implicit totul devine mai scump. Astfel, ne străduim şi mai mult să obţinem resurse financiare mai mari, mai repede. Şi, deşi pentru noi o facem, de fapt ne depărtăm din ce în ce mai mult de noi înşine. Timpul şi spaţiul dedicate nouă, esenţei noastre, s-au redus până la dispariţie.

Este suficient să urmărim mesajele publicitare pentru a surprinde o deturnare a raportului cu sinele, cu ceilalţi, cu lucrurile. Belşugul, excesul, “inflaţia spectaculară” au facut ca orice tentativă de rezistenţă la farmecele imaginarului consumist să fie abandonată de bună voie. Modalităţile de înţelegere a fiinţei noastre şi a celorlalţi au devenit cele fabricate conform acestui imaginar. De la o pastă de dinţi până la o maşină de lux, nu avem de-a face numai cu satisfacerea sporită a unor nevoi (ele însele fabricate), ci şi cu acceptarea valorilor, semnificaţiilor şi modurilor de viaţă pe care le aduc aceste produse. Asistăm la o alienare a omului în raport cu esenţa umană. Ca urmare, relaţiile sociale au început să îmbrace forma unor relaţii între obiecte concrete, iar omul devine din subiect al proceselor sociale obiectul acestora, asemenea unui lucru.

Invitaţia la reflecţie pe tema societăţii de consum în care trăim nu înseamnă a promova sau propovădui ascetismul, sărăcia şi nici a refuza progresul. În mod pozitiv, vă propune să destituim consumul de pe poziţia monopolistă, de criteriu unic de valoare individuală şi socială, de distincţie şi de afirmare a unei identităţi proprii. Lansarea şi exersarea acestei reflecţii presupune întreţinerea unei distanţe faţă de obiectul de consum şi ofertele sale identitare, comunicaţionale, aspiraţionale. Fără o asemenea distanţă, înţeleasă ca refuz de a ceda seducţiilor mărfii, intrăm în vârtejul dorinţei şi al satisfacerii ei, aşa cum dorinţa şi satisfacţia sunt fabricate prin publicitate, comerţ şi consum. Fără aceasta distanţă întreţinută prin discernere şi chibzuinţă, întreg limbajul nostru (verbal, gestual, corporal samd) e redus la semnificaţiile precise şi, totuşi, insiduoase ale mărfurilor ca semne, ca blazoane, ca insigne. Corpul nostru devine suport şi vitrină, relaţiile interumane devin simple schimburi.

Spre norocul nostru, criza economică şi financiară cu care ne confruntăm ne va trezi, mai devreme sau mai târziu, din această hipnoză a consumului, regăsindu-ne calităţi uitate precum chibzuinţa, discernerea.

Tu cum vezi lucrurile?

Aura